1. Fericiti cei saraci cu duhul , ca acelora este Imparatia Cerurilor ;
2. Fericiti cei ce plang , ca aceia se vor mangaia ;
3. Fericiti cei blanzi , ca aceia vor mosteni pamantul ;
4. Fericiti cei ce flamanzesc si inseteaza de dreptate , ca aceia se vor satura ;
5. Fericiti cei milostivi , ca aceia se vor milui ;
6. Fericiti cei curati cu inima , ca aceia Il vor vedea pe Dumnezeu ;
7. Fericiti facatorii de pace , ca aceia fiii lui Dumnezeu se vor chema ;
8. Fericiti cei prigoniti pentru dreptate , ca acelora este Imparatia Cerurilor ;
9. Fericiti veti fi , cand din pricina Mea va vor ocari si va vor prigoni si mintind vor zice tot cuvantul rau impotriva voastra . Bucurati – va si va veseliti , caci plata voastra multa este in ceruri .
Fericirile alcatuiesc o adevarata scara a desavarsirii :
Prima fericire : Sarac cu duhul = Smerenic ; acestia se straduiesc sa scape de pacatul mandriei si sa ajunga la desavarsire ; A doua fericire : Plansul este exteriorizarea sentimentelor noastre ; Dumnezeu ii va rasplati pe cei care plang pentr adevar ; A treia fericire : Mantuitorul recomanda blandetea ca pe o virtute de pret ; la temelia oricarui adevar , pentru dobandirea fericirii vesnice blandetea este piatra de temelie ; A patra fericire : Cei care sunt blanzi si inseteaza de dreptate sunt adevaratii crestini care urmaresc infaptuirea dreptatii si a binelui ; de aceasta “sete” si “foame” au dat dovada martirii si sfintii ; A cincea fericire : Milostenia pe care ne-o cere Mantuitorul este o exteriorizare prin fapte a iubirii fata de aproapele , pe care suntem datori sa-l ajutam ; rasplata pe care o vor primi cei milostivi este Imparatia Cerurilor ; A sasea fericire : “Cei curati cu inima” sunt cei nevinovati si lipsiti de viclenie , iertatori , buni si rabdatori ; A saptea fericire : Facatorii de pace sunt acei crestini care nu fac pacate grele si sunt impacati cu Dumnezeu si cu oamenii lor ; A opta fericire : Mantuitorul ii rasplateste pe aceia care de-a lungul veacurilor sunt prigoniti pentru credinta lor ; Imparatia Cerurilor este rasplata pentru ei ; A noua fericire : Iisus Hristos ii face fericiti pe aceia care de-a lungul veacurilor implinesc poruncile sale , suferind prigoniri .
Ca principiu al virtuţii, sufletul este nemuritor in sensibilitatea sa. Acesta trebuie să fie pedepsit sau răsplătit dupa valoarea lui, justiţia omenească nefiind capabilă să desăvârşească legea ispaşirii, petru care este nevoie de sufletul divin, singurul capabil să pronunţe condamnarea sau izbăvirea printr-un decret infailibil. Pentru Platon, sufletul este nemuritor şi transmigrează în mai multe corpuri, Principiul său fiind numeric comparativ cu cel al corpului, care este geometric. Astfel, definea sufletul, ca idee a suflului vital răspândit în toate direcţiile, mişcându-se de la sine şi fiind tripartit: partea raţională îşi are sediul în corp, pasiunile generoase sunt localizate în inimă, în timp ce partea care produce poftele se află în zona buricului şi a ficatului. „Pornind de la centru, sufletul cuprinde corpul din toate părţile în cerc; este compus din elemente şi, fiind împărţit în intervale armonioase, formează două cercuri legate între ele, dintre care cel interior, fiind împărţit în şase părţi, formează totalul celor şapte cercuri. Acest cerc interior se mişcă în diagonală spre stânga, iar celălalt, înclinat faţă de primul, spre dreapta. Din această cauză, acest ultim cerc stăpâneşte toate, fiind unic, pe când cercul interior este divizat; cel dintâi este cercul identităţii; al doilea cercul alterităţii. Platon înţelege prin mişcarea sufletului mişcarea universului împreună cu mişcările de revoluţie ale planetelor.” Ca principiu al miscării, sufletul este nemuritor in activitatea sa. Prezenţa neîncetată a sufletului se arată tocmai prin efectul său neîncetat, mişcarea, deoarece sufletul conferă existenţă lucrurilor prin mişcarea pe care o imprimă acestora: „Fiinţa care transmite mişcarea şi o primeşte, in momentul în care incetează de a mai fi mişcată , încetează de a trai ; dar fiinţa care se mişcă pe ea însăşi, neputând să îşi lipsească sieşi ,nu încetează de a se mişca si ea este pentru celelalte fiinţe care îşi au originea mişcării în afara lor, sursa şi principiul mişcării.” . Prin urmare sufletul se împarte în 3 părţi: una raţională, care este cauză a deliberării, a reflecţiei, a înţelegerii şi a tuturor lucrurilor de acest fel; o parte senzuală, care este cauza poftei de a mânca, a satisfacţiei sexuale şi a tuturor lucrurilor de acest fel, şi o parte pasională, care este cauză a curajului şi plăcerii; precum şi durerii şi supărării. Îşi va curma viaţa doar cel care nu a ştiut să moară în viaţă, să supra-vieţuiască în mijlocul ei, doar sinele individual blocat în sinele individual. Ne aflăm în paza zeilor, nedispunând de noi înşine, în paza a ceea ce este mai cuprinzător decât noi, şi anume spiritul. Astfel, cu cât sinele individual tinde tot mai mult către spirit, cu atât mai mult intră în comuniune cu valori şi sensuri mai ridicate. Accesul sinelui individual la spirit va fi posibil prin moartea sinelui, în închiderea căruia sinele individual este trup, în a cărui deschidere este suflet. Dacă în viaţa de apoi, sufletul este şi rămâne împletit cu trupul, în viaţa de dincolo dovedeşte aceeaşi solidaritate cu anumite forme de corporalitate, esenţial fiind ca în viaţa de aici separarea acestuia să se facă în vederea a ceva: a vieţii intelective, a înţelepciunii luminate de gând, phronesis .Trupul, adică sinele închis, la un moment dat se stinge, şi se pare că odată cu el se stinge şi sinele deschis, sufletul. Socrate, însă este de parere că separaţia totală, care nu este altceva decât moartea, nu duce şi la destrămarea sufletului. Se va pune astfel problema nu numai cum supravieţuieşte sufletul, nu numai cum supravieţuieşte cu gândire cu tot, ci şi cum supravieţuieşte cu viaţa de gândire a sinelui individual, a omului acestuia, care după moarte rămâne acelaşi.
„Dacă ne-muritorul este indestructibil atunci este cu neputinţă ca la venirea morţii, sufletul să piară. Căci niciodată sufletul nu ar primi moartea în el şi niciodată nu va fi un suflet mort.” Spre deosebire de corpul animal, corpul uman pe lângă faptul că este dotat cu un suflet sensibil, are şi un suflet cugetător, care fără a avea o formă precisă, este alcătuit dintr-o substanţă diferită de cea corporală. Sufletul cugetător şi substanţa sa, prin revelaţie, nu au atributul extensiunii, ci pe acela al gândirii.Sufletul reprezintă Fiinţa, iar corpul- Existenţa, omul fiind astfel această unitate de suflet şi corp, de Fiinţă şi Existenţă. Sufletul apare ca independent de corp, supravieţuindu-i acestuia. Nu este clar modul în care se petrece legătura dintre suflet şi corp, şi nici faptul dacă sufletul individual precede corpul individual. De asemenea, neclar apare şi raportul dintre substanţa cugetătoare şi Dumnezeu, precum şi cel dintre substanţa cugetătoare şi suflet.
În raţiunea sa, sufletul ca principiu al gândirii, este nemuritor. Esenţa pură a sufletului este raţiunea; esenţa pură a obiectelor, adică Ideea. Adevărata cunoaştere presupune identitatea inteligenţei cu inteligibilul, este gândirea în sine gândind lucrurile în sine, şi prin aceasta gândindu-se pe ea însăşi. Acesta este idealul ştiinţei, însă nu poate fi realizat decât într-un mod imperfect deoarece atâta vreme cât raţiunea omului este legată de trup, aceasta nu va putea niciodată să intre într-o uniune deplină cu raţiunea lui Dumnezeu. Din acest motiv, adevăratul filosof învaţă să moară, în faţa morţii nefiind înspăimântat, întrucât aceasta este începutul adevăratei vieţi.
Cele 9 fericiri
RăspundețiȘtergere1. Fericiti cei saraci cu duhul , ca acelora este Imparatia Cerurilor ;
2. Fericiti cei ce plang , ca aceia se vor mangaia ;
3. Fericiti cei blanzi , ca aceia vor mosteni pamantul ;
4. Fericiti cei ce flamanzesc si inseteaza de dreptate , ca aceia se vor satura ;
5. Fericiti cei milostivi , ca aceia se vor milui ;
6. Fericiti cei curati cu inima , ca aceia Il vor vedea pe Dumnezeu ;
7. Fericiti facatorii de pace , ca aceia fiii lui Dumnezeu se vor chema ;
8. Fericiti cei prigoniti pentru dreptate , ca acelora este Imparatia Cerurilor ;
9. Fericiti veti fi , cand din pricina Mea va vor ocari si va vor prigoni si mintind vor zice tot cuvantul rau impotriva voastra . Bucurati – va si va veseliti , caci plata voastra multa este in ceruri .
Fericirile alcatuiesc o adevarata scara a desavarsirii :
1. smerenie;
2. parere de rau , plans;
3. blandete ;
4. dorinta de adevar;
5. milostenie ;
6. nevinovatie;
7. iertare ;
8. sfintenie ;
9. bucurie ;
Explicatia fericirilor
Prima fericire : Sarac cu duhul = Smerenic ; acestia se straduiesc sa scape de pacatul mandriei si sa ajunga la desavarsire ;
A doua fericire : Plansul este exteriorizarea sentimentelor noastre ; Dumnezeu ii va rasplati pe cei care plang pentr adevar ;
A treia fericire : Mantuitorul recomanda blandetea ca pe o virtute de pret ; la temelia oricarui adevar , pentru dobandirea fericirii vesnice blandetea este piatra de temelie ;
A patra fericire : Cei care sunt blanzi si inseteaza de dreptate sunt adevaratii crestini care urmaresc infaptuirea dreptatii si a binelui ; de aceasta “sete” si “foame” au dat dovada martirii si sfintii ;
A cincea fericire : Milostenia pe care ne-o cere Mantuitorul este o exteriorizare prin fapte a iubirii fata de aproapele , pe care suntem datori sa-l ajutam ; rasplata pe care o vor primi cei milostivi este Imparatia Cerurilor ;
A sasea fericire : “Cei curati cu inima” sunt cei nevinovati si lipsiti de viclenie , iertatori , buni si rabdatori ;
A saptea fericire : Facatorii de pace sunt acei crestini care nu fac pacate grele si sunt impacati cu Dumnezeu si cu oamenii lor ;
A opta fericire : Mantuitorul ii rasplateste pe aceia care de-a lungul veacurilor sunt prigoniti pentru credinta lor ; Imparatia Cerurilor este rasplata pentru ei ;
A noua fericire : Iisus Hristos ii face fericiti pe aceia care de-a lungul veacurilor implinesc poruncile sale , suferind prigoniri .
Ca principiu al virtuţii, sufletul este nemuritor in sensibilitatea sa. Acesta trebuie să fie pedepsit sau răsplătit dupa valoarea lui, justiţia omenească nefiind capabilă să desăvârşească legea ispaşirii, petru care este nevoie de sufletul divin, singurul capabil să pronunţe condamnarea sau izbăvirea printr-un decret infailibil.
RăspundețiȘtergerePentru Platon, sufletul este nemuritor şi transmigrează în mai multe corpuri, Principiul său fiind numeric comparativ cu cel al corpului, care este geometric. Astfel, definea sufletul, ca idee a suflului vital răspândit în toate direcţiile, mişcându-se de la sine şi fiind tripartit: partea raţională îşi are sediul în corp, pasiunile generoase sunt localizate în inimă, în timp ce partea care produce poftele se află în zona buricului şi a ficatului.
„Pornind de la centru, sufletul cuprinde corpul din toate părţile în cerc; este compus din elemente şi, fiind împărţit în intervale armonioase, formează două cercuri legate între ele, dintre care cel interior, fiind împărţit în şase părţi, formează totalul celor şapte cercuri. Acest cerc interior se mişcă în diagonală spre stânga, iar celălalt, înclinat faţă de primul, spre dreapta. Din această cauză, acest ultim cerc stăpâneşte toate, fiind unic, pe când cercul interior este divizat; cel dintâi este cercul identităţii; al doilea cercul alterităţii. Platon înţelege prin mişcarea sufletului mişcarea universului împreună cu mişcările de revoluţie ale planetelor.”
Ca principiu al miscării, sufletul este nemuritor in activitatea sa. Prezenţa neîncetată a sufletului se arată tocmai prin efectul său neîncetat, mişcarea, deoarece sufletul conferă existenţă lucrurilor prin mişcarea pe care o imprimă acestora: „Fiinţa care transmite mişcarea şi o primeşte, in momentul în care incetează de a mai fi mişcată , încetează de a trai ; dar fiinţa care se mişcă pe ea însăşi, neputând să îşi lipsească sieşi ,nu încetează de a se mişca si ea este pentru celelalte fiinţe care îşi au originea mişcării în afara lor, sursa şi principiul mişcării.”
.
Prin urmare sufletul se împarte în 3 părţi: una raţională, care este cauză a deliberării, a reflecţiei, a înţelegerii şi a tuturor lucrurilor de acest fel; o parte senzuală, care este cauza poftei de a mânca, a satisfacţiei sexuale şi a tuturor lucrurilor de acest fel, şi o parte pasională, care este cauză a curajului şi plăcerii; precum şi durerii şi supărării.
Îşi va curma viaţa doar cel care nu a ştiut să moară în viaţă, să supra-vieţuiască în mijlocul ei, doar sinele individual blocat în sinele individual. Ne aflăm în paza zeilor, nedispunând de noi înşine, în paza a ceea ce este mai cuprinzător decât noi, şi anume spiritul. Astfel, cu cât sinele individual tinde tot mai mult către spirit, cu atât mai mult intră în comuniune cu valori şi sensuri mai ridicate. Accesul sinelui individual la spirit va fi posibil prin moartea sinelui, în închiderea căruia sinele individual este trup, în a cărui deschidere este suflet. Dacă în viaţa de apoi, sufletul este şi rămâne împletit cu trupul, în viaţa de dincolo dovedeşte aceeaşi solidaritate cu anumite forme de corporalitate, esenţial fiind ca în viaţa de aici separarea acestuia să se facă în vederea a ceva: a vieţii intelective, a înţelepciunii luminate de gând, phronesis .Trupul, adică sinele închis, la un moment dat se stinge, şi se pare că odată cu el se stinge şi sinele deschis, sufletul. Socrate, însă este de parere că separaţia totală, care nu este altceva decât moartea, nu duce şi la destrămarea sufletului. Se va pune astfel problema nu numai cum supravieţuieşte sufletul, nu numai cum supravieţuieşte cu gândire cu tot, ci şi cum supravieţuieşte cu viaţa de gândire a sinelui individual, a omului acestuia, care după moarte rămâne acelaşi.
„Dacă ne-muritorul este indestructibil atunci este cu neputinţă ca la venirea morţii, sufletul să piară. Căci niciodată sufletul nu ar primi moartea în el şi niciodată nu va fi un suflet mort.” Spre deosebire de corpul animal, corpul uman pe lângă faptul că este dotat cu un suflet sensibil, are şi un suflet cugetător, care fără a avea o formă precisă, este alcătuit dintr-o substanţă diferită de cea corporală. Sufletul cugetător şi substanţa sa, prin revelaţie, nu au atributul extensiunii, ci pe acela al gândirii.Sufletul reprezintă Fiinţa, iar corpul- Existenţa, omul fiind astfel această unitate de suflet şi corp, de Fiinţă şi Existenţă. Sufletul apare ca independent de corp, supravieţuindu-i acestuia. Nu este clar modul în care se petrece legătura dintre suflet şi corp, şi nici faptul dacă sufletul individual precede corpul individual. De asemenea, neclar apare şi raportul dintre substanţa cugetătoare şi Dumnezeu, precum şi cel dintre substanţa cugetătoare şi suflet.
RăspundețiȘtergereÎn raţiunea sa, sufletul ca principiu al gândirii, este nemuritor. Esenţa pură a sufletului este raţiunea; esenţa pură a obiectelor, adică Ideea. Adevărata cunoaştere presupune identitatea inteligenţei cu inteligibilul, este gândirea în sine gândind lucrurile în sine, şi prin aceasta gândindu-se pe ea însăşi. Acesta este idealul ştiinţei, însă nu poate fi realizat decât într-un mod imperfect deoarece atâta vreme cât raţiunea omului este legată de trup, aceasta nu va putea niciodată să intre într-o uniune deplină cu raţiunea lui Dumnezeu. Din acest motiv, adevăratul filosof învaţă să moară, în faţa morţii nefiind înspăimântat, întrucât aceasta este începutul adevăratei vieţi.
RăspundețiȘtergere