“Privim pe cineva si imediat o anume impresie despre caracterul acestuia apare de la sine… Aceasta capacitate de a intelege instantaneu ceva din caracterul unei persoane, de a ne forma o conceptie despre cineva ca despre o fiinta umana, un centru de viata si vointa care poseda caracteristici particulare ce alcatuiesc o individualitate aparte reprezinta premiza vietii sociale” (Asch,1946) Cercetarile de psihologie sociala au demonstrat (si experienta cotidiana confirma) ca: Suntem capabili sa ne formam o impresie cvasi-totala despre o persoana chiar si daca ducem lipsa de informatii.
De cele mai multe ori nu depunem un efort deosebit si constient pentru a ne forma o impresie despre cineva. Impresiile despre cineva ,finetea si continutul acestora sunt dictate de scopurile interactiunii. Ne formam impresii despre o alta persoana pe seamadiscutiei cu o persoana despre o alta persoana, cel mai comod lucru pentru noi, fara a cunoaste indeajuns cealalta persoana. Hmmm!!! studiul perceptiei implica : 1 subiect receptor + 1 persoana tinta Prezentarea persoanei o putem face in diverse moduri: ex: putem sa le “prezentam” subiectilor: - o persoana reala - o fotografie a persoanei in cauza - o inregistrare video
Erori in formarea impresiilor: In formarea impresiilor, ne lasam de foarte multe ori influentati de simtul comun, care poate fi afectat de erori precum: - Ordinea prezentarii informatiilor; - Relevanta informatiei pentru realizarea interactiunii; - Valenta informatiei; - Ordinea si valenta informatiei actionand simultan; - Socializarea si experienta personala; - Nevoia de coerenta.
EXPLICATIA LUI ASCH: formarea impresiilor este un proces automat, care se declanseaza din clipa in care este perceput primul bit de informatie despre persoana in cauza, acea informatie primara influentand mai apoi perceperea informatiilor succesive, conform principiilor gestaltului. Este important de remarcat ca exista o corelatie intre cele doua axe si diferitele tipuri de atractie interpersonala. Astfel, dezirabilitatea sociala este un bun predictor pentru gradul in care ne face placere sa interactionam cu o persoana, in timp ce competenta intelectuala este corelata cu masura in care respectam o anume persoana. EFECTUL INFORMATIEI NEUTRE –lipsa informatiilor precise despe ceilalti; EFECTUL INFORMATIEI NEGATIVE – o informatie negativa minora duce la exacerbarea importantei informatiei si la o distorsiune a perceptiei; impresiile negative sunt mai greu de schimbat; Cauze: - sunt neobisnuite si distinctive => atrag atentia; - sugereaza indirect un potential pericol;
Daca observatorul este implicat personal atunci cand interactioneaza cu alta persoana: impresia va fi obiectiva si va avea la baza comportamente observate in mod real...impresia va fi complexa si stocata in memorie sub forma vizuala si verbala spre deosebire cand eu.ul nu este implicat direct (procesare descendenta). Pentru a trece de la o prelucrare simpla a informatiilor(cea descendenta) la una mai complexa(cea ascendenta) oamenii trebuie sa fie suficient de motivati pentru a consuma timp si efort cognitiv.
Tot ce nu-i uitare ne uzează substanţa; remuşcarea este la antipodul uitării. De aceea se ridică ea ameninţătoare ca un monstru străvechi ce te răpune din privire sau îţi umple clipele cu senzaţii de plumb topit în sînge. Oamenii simpli simt remuşcări în urma unui act oarecare; ei ştiu de ce le au, fiindcă motivele le sînt sub ochi. Dacă ar prinde glas agitaţia surdă din mine, fiecare gest ar fi o îngenunchere la un zid al plîngerii. N-ai nici o vină pe care s-o regreţi, şi totuşi simţi remuşcări. Nu-ţi aduci aminte de nimic, dar te năpădeşte un infinit dureros al trecutului. Timiditatea este un dispreţ instinctiv al vieţii; cinismul, unul raţional. Înduioşarea? Un amurg delicat al lucidităţii, o „degradare“ a spiritului la rangul inimii. În orice timiditate se află o nuanţă religioasă. Neîncrederea metafizică ne creează o neprielnicie în fire şi o jenă în societate. Lipsa de îndrăzneală între oameni - decantarea forţei în dispreţ - pleacă dintr-o vitalitate nesigură, agravată de bănuieli la ce e mai esenţial în lume. Un instinct sigur şi o credinţă hotărîtă îţi dau dreptul să fii obraznic; te silesc chiar. - Timiditatea-i modul de a-ţi învălui un regret. Căci orice îndrăzneală nu e decît forma pe care o ia lipsa de regrete. Uneori nu ni se întîmplă să pipăim timpul, să-l pierdem printre degete, în excese de intensitate care-l proiectează în conture materiale? Sau alteori să-l simţim ca o adiere subtilă prin firele de păr? Să fi obosit? Caută el vreun culcuş? Sînt inimi mai ostenite ca el şi care totuşi nu i-ar refuza azilul... Devii o simplă unealtă a tăcerii, a veşniciei sau a vidului. Te crezi trist şi nu ştii că acestea respiră prin tine. Eşti victima unui complot al forţelor obscure, căci dintr-un individ nu se poate naşte o tristeţe care să nu încapă în el. Tot ce ne întrece îşi are sursa în afară de noi. Atît plăcerea, cît şi suferinţa. Aşa se întîmplă cu tristeţea şi cu toate. Eşti singur, dar cu toată singurătatea. Clipele de generozitate divină, în care i-am îmbrăţişa pe toţi, sînt inspiraţii rare, adevărate „graţii“. Iubirea de oameni este boală tonică şi în acelaşi timp ciudată, fiindcă nu-i sprijinită de nici un element din realitate. Un psiholog iubitor de oameni n-a existat pînă acum şi desigur nu va exista niciodată. Cunoaşterea nu merge în sensul umanităţii. - Sînt însă pauze ale lucidităţii, recreaţii ale cunoaşterii, crize ale ochiului necruţător, care îl pun în situaţia stranie a iubirii. Atunci ar dori să se întindă în mijlocul străzii, să sărute tălpile muritorilor, să dezlege curelele încălţămintei negustorilor ca şi cerşetorilor, să se tîrîie prin toate rănile şi însîngerările, să atîrne de privirea criminalului aripi de porumb - să fie ultimul om din dragoste!
Nu putem fi atît de generoşi cu noi înşine, încît să nu ne zgîrcim în libertatea ce ne-o acordăm. De nu ne-am pune piedică, de cîte ori fiece clipă n-ar fi altceva decît o supravieţuire! Nu se întîmplă de multe ori să rămînem noi înşine doar prin ideea limitelor noastre? O biată amintire a unei individualizări trecute, o zdreanţă a propriei individuaţii... Ca şi cum am fi un obiect ce-şi caută un nume într-o natură fără identitate. - Omul e făcut - ca toate vietăţile - pe măsura unor anumite senzaţii. Or, se întîmplă ca ele să nu-şi mai facă loc una alteia, în succesiunea normală, ci să năpădească toate într-o furie elementară, roind în jurul unei epave - din plenitudine - care e eul. Unde să mai fie loc atunci pentru pata de vid care e conştiinţa? Oricîtă amărăciune ar fi în noi, ea nu-i atît de mare încît să ne poată dispensa de amărăciunile altora. Iată de ce lectura moraliştilor francezi este balsamică în orele tîrzii. Ei au ştiut totdeauna ce înseamnă a fi singur între oameni; Cu cît oamenii te interesează mai puţin, cu atît devii mai timid în faţa lor, iar cînd ajungi să-i dispreţuieşti, începi să te bîlbîi. - Natura nu-ţi iartă nici un pas peste inconştienţa ei şi-ţi urmăreşte toate cărările orgoliului, împînzindule de regrete. Cum s-ar explica altcum că oricărui triumf peste condiţia de om i se asociază o părere de rău corespunzătoare? Nu-i loc sub soare ca să mă reţină şi nici umbră să mă adăpostească, fiindcă spaţiul devine vaporos în avîntul rătăcitor şi-n fuga nesăţioasă. Ca să rămîi undeva, ca să-ţi ai „locul“ tău în lume, trebuie să fi împlinit miracolul de a te fi aflat în vreun punct al spaţiului, negîrbovit de amărăciuni. A lua lucrurile în serios înseamnă a le cîntări fără a participa; a le lua în tragic - a te angaja în soarta lor. Între seriozitate şi tragedie (această tristeţe ca acţiune) este o mai mare deosebire decît între un funcţionar şi un erou. - După ce ţi-ai dat seama că oamenii nu-ţi pot oferi nimic şi continui totuşi a-i întîlni, este ca şi cum ai fi lichidat cu orice superstiţie, dar mai crezi în fantome.
De cîte ori mă înduioşează un zîmbet, mă îndepărtez cu o povară de ireparabil, căci nimic nu descoperă mai înfiorător ruina care aşteaptă omul ca acest simbol aparent de fericire şi care exprimă mai crud unei inimi desfrunzite freamătul de vremelnicie al vieţii, decît horcăitul clasic al sfîrşitului. - Şi de cîte ori îmi zîmbeşte cineva, descifrez pe fruntea luminoasă chemarea sfîşietoare: „Apropie-te, vezi prea bine că şi eu sînt muritor!“ - Sau cînd ochii mi s-au întunecat de noaptea mea, glasul zîmbetului îmi flutură pe lîngă urechi avide de implacabil: „Priveşte-mă, este pentru ultima oară!“ ...Şi de aceea zîmbetul te opreşte de la singurătatea din urmă, şi oricît nu te-ar mai interesa colegii de respiraţie şi de putrefacţie, te-ntorci spre ei ca să le sorbi secretul, să te îneci în el şi ei să nu ştie, să nu ştie ce grei sînt de vremelnicie, ce mări poartă şi la cîte naufragii nu ne invită frămîntarea inconştientă şi incurabilă a zîmbetului lor, la ce ispite de dispariţie te supun, deschizîndu-şi sufletul spre tine şi tu ridicînd - cu freamăt şi îndurerare - lespedea surîsului! De oameni mă separă toţi oamenii. De-aş alerga ca un nebun în căutarea mea, cine-mi spune că nu-mi voi ieşi niciodată în cale? Pe ce maidan al universului mă voi fi rătăcit? Mă duc să mă caut acolo unde se aude lumina..., căci de mi-aduc bine aminte, iubit-am altceva decît sonoritatea transparenţelor? Cui nu i se pare că după fiece amărăciune luna a devenit mai palidă şi razele soarelui mai sfioase şi că devenirea îşi cere scuze, schilodindu-şi ritmul, - aceluia îi lipseşte baza cosmică a singurătăţii. Ruptura de fiinţă te face bolnav de tine însuţi, încît este destul să pronunţi cuvinte ca: uitare, nefericire, despărţire, pentru a te dizolva într-un fior mortal. Şi atunci, ca să trăieşti, rişti imposibilul: accepţi viaţa.
Poţi iubi o fiinţă impermeabilă Absurdului şi care nu bănuieşte din ce tragedie pleacă el, din cîte eleganţe de venin, din cît rafinament de dezolare, din cîte reflexe vicioase şi înşelătoare ale pustiului lăuntric? Absurditatea este insomnia unei erori, eşuarea dramatică a unui paradox. Febra spiritului nu poate fi măsurată decît prin abundenţa acestor funeralii logice care sînt formulele absurde. Spune unui suflet delicat: despărţire, şi ai trezit poetul din el. Acelaşi cuvînt unui om de rînd nu-i inspiră nimic. Şi nu numai despărţire, ci orice. Diferenţa între oameni se măsoară după rezonanţa afectivă a cuvintelor. Unii se îmbolnăvesc de o sfîrşeală extatică ascultînd o expresie banală, alţii rămîn reci la o probă de zădărnicie. Pentru aceia, nu este cuvînt în dicţionar care să nu ascundă o suferinţă, iar aceştia nici n-o au în vocabular. Prea puţini sînt cei ce-şi pot întoarce cugetul - oricînd - spre întristare. Cînd te crezi mai îndepărtat de lume, adierile melancolice îţi dovedesc iluzia apropierii tale de spirit. Forţele vitale ale sufletului te atrag în jos, te obligă să te scufunzi în adîncimea primară, să-ţi recunoşti sursele, de care te izolează vidul abstract al spiritului, seninătatea lui implacabilă. Groaza ce se-ntinde la poalele imbecilităţii înalţă aburi de adormire mută şi viaţa tace resemnată, în ceremonialul funebru de-ngropare a spiritului. Un vis de monotonie neagră căruia locaşurile de veci sînt prea înguste imensităţii lui crepusculare. Idioţenia este o groază ce nu poate gîndi asupra ei însăşi, un neant material. - Cînd separaţia de tine însuţi prin reflexie îşi pierde din tărie şi n-ai distanţă de propria ta groază, o introspecţie atentă te obligă la o privire frăţească spre idioţi. Ce mare boală este groaza! Timiditatea este arma ce ne-o oferă natura pentru a ne apăra singurătatea. Doar cînd te zăreşti gol ţi-aduci aminte că exişti şi că eşti muritor. Îmbrăcămintea ne împrumută o superioritate artificială asupra timpului. Cum o să fii muritor, cu o pălărie pe cap şi cu o cravată la gît? Hainele au creat mai multe iluzii decît religiile. Munţii îşi înşală singurătatea cu vecinătatea cerului şi deşertul cu poezia mirajelor. Numai inima omului rămîne veşnic cu ea însăşi...
De cîte ori privesc albastrul cerului şi orice albastru, încetez pe loc de-a aparţine lumii. Cine-a numit consolatoare culoarea celei mai subtile pierzanii? Dacă avea cerul altă înfăţişare, religia ar fi consistat probabil în alipirea de pămînt. Cum însă albastrul este culoarea dezlipirii, credinţa a devenit un salt din lume. În orice nuanţă, albastrul e negaţia imanenţei. Privind infinitatea calmă a cerului senin: oare cum de există răul? - Şi a-ţi afunda apoi cugetul în azur, pentru a descoperi că numai visul ne poate despărţi de prospeţimea eternă a răului - beţie negativă a devenirii. Cerul a precedat oamenii, poezia a „existat“ înaintea lor. Cum de-au putut ei rămîne înapoi, cînd o privire fugară spre întinderi albastre este izvor de delir? Cerul ne-a luat-o înainte - şi de nu interveneau poeţii, el se închidea în sine, rămînînd ca noi să ne zărim în ochi - în epavele lui - şi să ne mîngîiem în naufragiul de poezie care-i privirea omenească. Dacă ai putea gîndi atunci cînd ţi se aprind gîndurile! Dar ce idee ar mai lua contur cînd din creier se împrăştie fum şi din inimă scîntei? Oamenii nu trăiesc în ei, ci în altceva. De aceea au preocupări. Şi le au fiindcă n-ar avea ce face cu absenţa lor de fiecare clipă.
****** Cînd n-ai măsură în nimic, te măsori cu Dumnezeu. Orice exces ni-l apropie. Căci El nu-i decît incapacitatea noastră de a ne opri undeva. Tot ce n-are margine - iubirea, furia, nebunia, ura - e de esenţă religioasă.*******
“Privim pe cineva si imediat o anume impresie despre caracterul acestuia apare de la sine…
RăspundețiȘtergereAceasta capacitate de a intelege instantaneu ceva din caracterul unei persoane, de a ne forma o conceptie despre cineva ca despre o fiinta umana, un centru de viata si vointa care poseda caracteristici particulare ce alcatuiesc o individualitate aparte reprezinta premiza vietii sociale” (Asch,1946)
Cercetarile de psihologie sociala au demonstrat (si experienta cotidiana confirma) ca:
Suntem capabili sa ne formam o impresie cvasi-totala despre o persoana chiar si daca ducem lipsa de informatii.
De cele mai multe ori nu depunem un efort deosebit si constient pentru a ne forma o impresie despre cineva.
Impresiile despre cineva ,finetea si continutul acestora sunt dictate de scopurile interactiunii.
Ne formam impresii despre o alta persoana pe seamadiscutiei cu o persoana despre o alta persoana, cel mai comod lucru pentru noi, fara a cunoaste indeajuns cealalta persoana. Hmmm!!!
studiul perceptiei implica : 1 subiect receptor + 1 persoana tinta
Prezentarea persoanei o putem face in diverse moduri:
ex: putem sa le “prezentam” subiectilor:
- o persoana reala
- o fotografie a persoanei in cauza
- o inregistrare video
Erori in formarea impresiilor:
In formarea impresiilor, ne lasam de foarte
multe ori influentati de simtul comun, care poate fi afectat de erori precum:
- Ordinea prezentarii informatiilor;
- Relevanta informatiei pentru realizarea interactiunii;
- Valenta informatiei;
- Ordinea si valenta informatiei actionand simultan;
- Socializarea si experienta personala;
- Nevoia de coerenta.
EXPLICATIA LUI ASCH: formarea impresiilor este un proces automat, care se declanseaza din clipa in care este perceput primul bit de informatie despre persoana in cauza, acea informatie primara influentand mai apoi perceperea informatiilor succesive, conform principiilor gestaltului.
Este important de remarcat ca exista o corelatie intre cele doua axe si diferitele tipuri de atractie interpersonala. Astfel, dezirabilitatea sociala este un bun predictor pentru gradul in care ne face placere sa interactionam cu o persoana, in timp ce competenta intelectuala este corelata cu masura in care respectam o anume persoana.
EFECTUL INFORMATIEI NEUTRE –lipsa informatiilor precise despe ceilalti;
EFECTUL INFORMATIEI NEGATIVE – o informatie negativa minora duce la exacerbarea importantei informatiei si la o distorsiune a perceptiei; impresiile negative sunt mai greu de schimbat;
Cauze:
- sunt neobisnuite si distinctive => atrag atentia;
- sugereaza indirect un potential pericol;
Daca observatorul este implicat personal atunci cand interactioneaza cu alta persoana: impresia va fi obiectiva si va avea la baza comportamente observate in mod real...impresia va fi complexa si stocata in memorie sub forma vizuala si verbala spre deosebire cand eu.ul nu este implicat direct (procesare descendenta).
RăspundețiȘtergerePentru a trece de la o prelucrare simpla a informatiilor(cea descendenta) la una mai complexa(cea ascendenta) oamenii trebuie sa fie suficient de motivati pentru a consuma timp si efort cognitiv.
Amurgul gandurilor -
RăspundețiȘtergereEmil Cioran
Tot ce nu-i uitare ne uzează substanţa; remuşcarea este la antipodul
uitării. De aceea se ridică ea ameninţătoare ca un monstru străvechi ce te
răpune din privire sau îţi umple clipele cu senzaţii de plumb topit în sînge.
Oamenii simpli simt remuşcări în urma unui act oarecare; ei ştiu de ce le
au, fiindcă motivele le sînt sub ochi.
Dacă ar prinde glas agitaţia surdă din mine, fiecare gest ar fi o
îngenunchere la un zid al plîngerii.
N-ai nici o vină pe care s-o regreţi, şi totuşi simţi remuşcări.
Nu-ţi aduci aminte de nimic, dar te năpădeşte un infinit dureros al trecutului.
Timiditatea este un dispreţ instinctiv al vieţii; cinismul, unul raţional.
Înduioşarea? Un amurg delicat al lucidităţii, o „degradare“ a spiritului la
rangul inimii.
În orice timiditate se află o nuanţă religioasă.
Neîncrederea
metafizică ne creează o neprielnicie în fire şi o jenă în societate. Lipsa de
îndrăzneală între oameni - decantarea forţei în dispreţ - pleacă dintr-o
vitalitate nesigură, agravată de bănuieli la ce e mai esenţial în lume. Un
instinct sigur şi o credinţă hotărîtă îţi dau dreptul să fii obraznic; te silesc
chiar. - Timiditatea-i modul de a-ţi învălui un regret. Căci orice îndrăzneală nu
e decît forma pe care o ia lipsa de regrete.
Uneori nu ni se întîmplă să pipăim timpul, să-l pierdem printre degete, în
excese de intensitate care-l proiectează în conture materiale? Sau alteori să-l
simţim ca o adiere subtilă prin firele de păr? Să fi obosit? Caută el vreun
culcuş? Sînt inimi mai ostenite ca el şi care totuşi nu i-ar refuza azilul...
Devii o simplă unealtă a tăcerii, a veşniciei
sau a vidului. Te crezi trist şi nu ştii că acestea respiră prin tine. Eşti victima
unui complot al forţelor obscure, căci dintr-un individ nu se poate naşte o
tristeţe care să nu încapă în el. Tot ce ne întrece îşi are sursa în afară de noi.
Atît plăcerea, cît şi suferinţa.
Aşa se întîmplă cu tristeţea şi cu toate. Eşti
singur, dar cu toată singurătatea.
Clipele de generozitate
divină, în care i-am îmbrăţişa pe toţi, sînt inspiraţii rare, adevărate „graţii“.
Iubirea de oameni este boală tonică şi în acelaşi timp ciudată, fiindcă nu-i
sprijinită de nici un element din realitate. Un psiholog iubitor de oameni n-a
existat pînă acum şi desigur nu va exista niciodată. Cunoaşterea nu merge în
sensul umanităţii. - Sînt însă pauze ale lucidităţii, recreaţii ale cunoaşterii,
crize ale ochiului necruţător, care îl pun în situaţia stranie a iubirii. Atunci ar
dori să se întindă în mijlocul străzii, să sărute tălpile muritorilor, să dezlege
curelele încălţămintei negustorilor ca şi cerşetorilor, să se tîrîie prin toate
rănile şi însîngerările, să atîrne de privirea criminalului aripi de porumb - să
fie ultimul om din dragoste!
Amurgul gandurilor -
RăspundețiȘtergereEmil Cioran
Nu putem fi atît de generoşi cu noi înşine, încît să nu ne zgîrcim în
libertatea ce ne-o acordăm. De nu ne-am pune piedică, de cîte ori fiece clipă
n-ar fi altceva decît o supravieţuire! Nu se întîmplă de multe ori să rămînem
noi înşine doar prin ideea limitelor noastre? O biată amintire a unei
individualizări trecute, o zdreanţă a propriei individuaţii... Ca şi cum am fi un
obiect ce-şi caută un nume într-o natură fără identitate. - Omul e făcut - ca
toate vietăţile - pe măsura unor anumite senzaţii. Or, se întîmplă ca ele să
nu-şi mai facă loc una alteia, în succesiunea normală, ci să năpădească toate
într-o furie elementară, roind în jurul unei epave - din plenitudine - care e eul.
Unde să mai fie loc atunci pentru pata de vid care e conştiinţa?
Oricîtă amărăciune ar fi în noi, ea nu-i atît de mare încît să ne poată
dispensa de amărăciunile altora. Iată de ce lectura moraliştilor francezi este
balsamică în orele tîrzii. Ei au ştiut totdeauna ce înseamnă a fi singur între
oameni;
Cu cît oamenii te interesează mai puţin, cu atît devii mai timid în faţa lor,
iar cînd ajungi să-i dispreţuieşti, începi să te bîlbîi. - Natura nu-ţi iartă nici un
pas peste inconştienţa ei şi-ţi urmăreşte toate cărările orgoliului, împînzindule
de regrete. Cum s-ar explica altcum că oricărui triumf peste condiţia de om i se asociază o părere de rău corespunzătoare?
Nu-i loc sub soare ca să mă reţină şi nici umbră să mă adăpostească,
fiindcă spaţiul devine vaporos în avîntul rătăcitor şi-n fuga nesăţioasă. Ca să
rămîi undeva, ca să-ţi ai „locul“ tău în lume, trebuie să fi împlinit miracolul de
a te fi aflat în vreun punct al spaţiului, negîrbovit de amărăciuni.
A lua lucrurile în serios înseamnă a le cîntări fără a participa; a le lua în
tragic - a te angaja în soarta lor. Între seriozitate şi tragedie (această tristeţe
ca acţiune) este o mai mare deosebire decît între un funcţionar şi un erou. -
După ce ţi-ai dat seama că oamenii nu-ţi pot oferi nimic şi continui totuşi
a-i întîlni, este ca şi cum ai fi lichidat cu orice superstiţie, dar mai crezi în
fantome.
Amurgul gandurilor -
RăspundețiȘtergereEmil Cioran
De cîte ori mă înduioşează un zîmbet, mă îndepărtez cu o povară de
ireparabil, căci nimic nu descoperă mai înfiorător ruina care aşteaptă omul ca
acest simbol aparent de fericire şi care exprimă mai crud unei inimi
desfrunzite freamătul de vremelnicie al vieţii, decît horcăitul clasic al
sfîrşitului. - Şi de cîte ori îmi zîmbeşte cineva, descifrez pe fruntea luminoasă
chemarea sfîşietoare: „Apropie-te, vezi prea bine că şi eu sînt muritor!“ - Sau
cînd ochii mi s-au întunecat de noaptea mea, glasul zîmbetului îmi flutură pe
lîngă urechi avide de implacabil: „Priveşte-mă, este pentru ultima oară!“
...Şi de aceea zîmbetul te opreşte de la singurătatea din urmă, şi oricît nu
te-ar mai interesa colegii de respiraţie şi de putrefacţie, te-ntorci spre ei ca să
le sorbi secretul, să te îneci în el şi ei să nu ştie, să nu ştie ce grei sînt de
vremelnicie, ce mări poartă şi la cîte naufragii nu ne invită frămîntarea
inconştientă şi incurabilă a zîmbetului lor, la ce ispite de dispariţie te supun,
deschizîndu-şi sufletul spre tine şi tu ridicînd - cu freamăt şi îndurerare -
lespedea surîsului!
De oameni mă separă toţi oamenii.
De-aş alerga ca un nebun în căutarea mea, cine-mi spune că nu-mi voi
ieşi niciodată în cale? Pe ce maidan al universului mă voi fi rătăcit? Mă duc să
mă caut acolo unde se aude lumina..., căci de mi-aduc bine aminte, iubit-am
altceva decît sonoritatea transparenţelor?
Cui nu i se pare că după fiece amărăciune luna a devenit mai palidă şi
razele soarelui mai sfioase şi că devenirea îşi cere scuze, schilodindu-şi
ritmul, - aceluia îi lipseşte baza cosmică a singurătăţii.
Ruptura de fiinţă te face bolnav de tine însuţi, încît este destul să
pronunţi cuvinte ca: uitare, nefericire, despărţire, pentru a te dizolva într-un
fior mortal. Şi atunci, ca să trăieşti, rişti imposibilul: accepţi viaţa.
Amurgul gandurilor -
RăspundețiȘtergereEmil Cioran
Poţi iubi o fiinţă impermeabilă Absurdului şi care nu bănuieşte din ce
tragedie pleacă el, din cîte eleganţe de venin, din cît rafinament de dezolare,
din cîte reflexe vicioase şi înşelătoare ale pustiului lăuntric?
Absurditatea este insomnia unei erori, eşuarea dramatică a unui paradox.
Febra spiritului nu poate fi măsurată decît prin abundenţa acestor funeralii
logice care sînt formulele absurde.
Spune unui suflet delicat: despărţire, şi ai trezit poetul din el. Acelaşi
cuvînt unui om de rînd nu-i inspiră nimic. Şi nu numai despărţire, ci orice.
Diferenţa între oameni se măsoară după rezonanţa afectivă a cuvintelor. Unii
se îmbolnăvesc de o sfîrşeală extatică ascultînd o expresie banală, alţii rămîn
reci la o probă de zădărnicie. Pentru aceia, nu este cuvînt în dicţionar care să
nu ascundă o suferinţă, iar aceştia nici n-o au în vocabular. Prea puţini sînt cei
ce-şi pot întoarce cugetul - oricînd - spre întristare.
Cînd te crezi mai îndepărtat de lume, adierile melancolice îţi dovedesc
iluzia apropierii tale de spirit. Forţele vitale ale sufletului te atrag în jos, te
obligă să te scufunzi în adîncimea primară, să-ţi recunoşti sursele, de care te
izolează vidul abstract al spiritului, seninătatea lui implacabilă.
Groaza ce se-ntinde la poalele imbecilităţii înalţă aburi de adormire mută
şi viaţa tace resemnată, în ceremonialul funebru de-ngropare a spiritului. Un
vis de monotonie neagră căruia locaşurile de veci sînt prea înguste imensităţii
lui crepusculare.
Idioţenia este o groază ce nu poate gîndi asupra ei însăşi, un neant
material. - Cînd separaţia de tine însuţi prin reflexie îşi pierde din tărie şi n-ai
distanţă de propria ta groază, o introspecţie atentă te obligă la o privire
frăţească spre idioţi. Ce mare boală este groaza!
Timiditatea este arma ce ne-o oferă natura pentru a ne apăra singurătatea.
Doar cînd te zăreşti gol ţi-aduci aminte că exişti şi că eşti muritor.
Îmbrăcămintea ne împrumută o superioritate artificială asupra timpului. Cum
o să fii muritor, cu o pălărie pe cap şi cu o cravată la gît? Hainele au creat
mai multe iluzii decît religiile.
Munţii îşi înşală singurătatea cu vecinătatea cerului şi deşertul cu poezia
mirajelor. Numai inima omului rămîne veşnic cu ea însăşi...
Amurgul gandurilor -
RăspundețiȘtergereEmil Cioran
De cîte ori privesc albastrul cerului şi orice albastru, încetez pe loc de-a
aparţine lumii. Cine-a numit consolatoare culoarea celei mai subtile pierzanii?
Dacă avea cerul altă înfăţişare, religia ar fi consistat probabil în alipirea
de pămînt. Cum însă albastrul este culoarea dezlipirii, credinţa a devenit un
salt din lume.
În orice nuanţă, albastrul e negaţia imanenţei.
Privind infinitatea calmă a cerului senin: oare cum de există răul? - Şi a-ţi
afunda apoi cugetul în azur, pentru a descoperi că numai visul ne poate
despărţi de prospeţimea eternă a răului - beţie negativă a devenirii.
Cerul a precedat oamenii, poezia a „existat“ înaintea lor. Cum de-au
putut ei rămîne înapoi, cînd o privire fugară spre întinderi albastre este izvor
de delir? Cerul ne-a luat-o înainte - şi de nu interveneau poeţii, el se închidea
în sine, rămînînd ca noi să ne zărim în ochi - în epavele lui - şi să ne mîngîiem
în naufragiul de poezie care-i privirea omenească.
Dacă ai putea gîndi atunci cînd ţi se aprind gîndurile! Dar ce idee ar mai
lua contur cînd din creier se împrăştie fum şi din inimă scîntei?
Oamenii nu trăiesc în ei, ci în altceva. De aceea au preocupări. Şi le au
fiindcă n-ar avea ce face cu absenţa lor de fiecare clipă.
****** Cînd n-ai măsură în nimic, te măsori cu Dumnezeu. Orice exces ni-l
apropie. Căci El nu-i decît incapacitatea noastră de a ne opri undeva. Tot ce
n-are margine - iubirea, furia, nebunia, ura - e de esenţă religioasă.*******