26 noiembrie 2009

Lacrimi de inger.

Lacrimi de inger.

4 comentarii:

  1. O lacrimă de înger se prelinge pe obrazul nopţii...încă una şi încă una... Ce tare plânge! E un plâns tăcut ca să nu-l audă nimeni, să nu se trerzească alţi îngeri. Lumea a încremenit în timp ce lacrimile de înger se preling pe obrazul catifelat şi rece al întunericului.
    Pare că acum, în taina nopţii, se nasc zânele, fluturii şi spiriduşii. Acum renasc speranţele...Acum renaşte credinţa... Petale trandafirii de lumină stau agăţate de linia orizontului. O mângâiere caldă şi fină deschide geană cu geană, vis cu vis.

    Un glas cristalin răsună în albastrul catifelat al zorilor: - Bună-dimineaţa! Este vocea lacrimii de îngeri transformată în picătură de rouă pe petalele trandafirilor din grădina noastră. Pe birou caietul doarme încă, satisfăcut că a transformat lacrimile de îngeri în picături de rouă. Pare că mă îndeamnă prin foile încă nescrise:

    ,,Hai să visăm şi zi şi noapte, măcar din când în când!...

    Hai să visăm că ştergem lacrimi de îngeri!”
    ( Crihan D. )

    RăspundețiȘtergere
  2. APORIA TRISTETII
    Atat in calitatea de sentiment "empiric" al vietii, cat si in calitatea de sentiment metafizic al acesteia, tristetea are o configuratie aporetica, ceea ce inseamna ca in ambele ipostaze ea coincide cu o situatie afectiva conflictuala. Tristetea este o forma specifica a luptelor dintre contrarii. Fara indoiala, individul care se instaleaza in tristete ca intr-un fel de concluzie afectiva a unei serii de evenimente cu un caracter strict personal nu va resimti niciodata nevoia de a teoretiza pe marginea ei si de a-i atribui prin urmare, un sens mai profund si mai general. El nu va defini niciodata tristetea in termeni aporetici. Dar el o va percepe ca o tonalitate aporetica, o va percepe, deci, ca o contradictie afectiva interna, ca o insatisfactie afectiva, ca o indispozitie sufleteasca, o va percepe asadar, ca o expresie a neimplinirii vietii sale sufletesti. Omul (obisnuit), care se intristeaza, se intristeaza pentru ca este contrariat in aspiratia lui spre fericire. Tristetea lui (tristetea lui "empirica") decurge din faptul ca, in elanul sau spre fericire, el intampina opozitia unei forte exterioare. Din aceasta tensiune si lupta intre contrarii nu rezulta neaparat un vid sufletesc, un "neant" psihic. Daca nu va cunoaste ceea ce s-ar numi mortificarea sufletului, persoana dominata de sentimentul tristetii "empirice" va cunoaste, totusi, variatul registru al regretelor si, pentru o anumita perioada de timp, va intra chiar intr-o stare de inactivitate, de imobilism si se va lasa patrunsa de perfidia otravita a oboselii psihice.
    referat

    RăspundețiȘtergere
  3. . Cine a descoperit ca aspiratia spre fericire se degradeaza iremediabil la contactul neindurator cu realitatea, va descoperi, de asemenea, ca nefericirea se degradeaza si ea: in cele din urma viata ii pune surdina si o determina sa involueze. Sufletul omenesc este astfel alcatuit, incat el tinde mereu spre diminuarea nefericirii. Una dintre modalitatile de reducere a nefericirii - probabil cea mai importanta - este aceea prin care fiinta umana o absoarbe in sentimentul impacarii cu destinul. In perspectiva reconcilierii cu soarta, nefericirea isi pierde valoarea absoluta pe care, altfel, omul este inclinat sa i-o acorde. Daca toate formele, procesele si actele vietii au o limita - asa cum ne indica destinul - de ce n-ar avea si nefericirea o limita? Prin reconcilierea cu destinul, noi nu am anihilat nefericirea, nu am exclus-o din viata constiintei, dar am diminuat-o considerabil, am dezactivat-o si am transformat-o intr-o realitate benigna.
    referat

    RăspundețiȘtergere
  4. Cunoaştem trei feluri principale de păcat:

    păcatul sufletului senzual sau plăcerea (păcatul cărnii) : “Zămislind, pofta naşte păcatul, iar păcatul săvârşit aduce moartea” (Iac 1,15); apoi păcatul minţii – părerea de sine sau înălţarea de sine ce duce la rătăcire, iar stăruinţa în rătăcire naşte minciuna şi amăgirea; şi, în sfârşit, păcatul propriu-zis al spiritului, iubirea de putere ce conduce la violenţă, iar violenţa sfârşeşte în crimă (Vladimir Soloviev, Fundamentele spirituale ale vieţii, Ed. Deisis, Alba-Iulia, 1994, pag. 36).

    RăspundețiȘtergere

Rețineți: Numai membrii acestui blog pot posta comentarii.